oglindă–mă, oglindă–te Atelier de dans-terapie

A fi văzut, a se simți văzut de către ceilalți – este una dintre nevoile umane fundamentale. Unii găsesc pentru asta o explicație evoluționistă: dacă cei din tribul tău nu te vedeau, exista riscul să fii lăsat în urmă – în perioadele când viața nomadă le impunea oamenilor să fie mereu în mișcare, iar a fi singur era echivalent cu a pieri.

Dar a fi văzut implică multe aspecte, precum încredere, acceptare, înțelegere, dragoste, respect, apartenență. Este o stare în care o parte/ părți din identitatea noastră, emoțiile, nevoile și/ sau prezența noastră fizică sunt pe deplin recunoscute, prin reprezentare, validare, sprijin, incluziune. Atunci când nu ne simțim văzuți, putem ajunge să ne simțim neînțeleși, neglijați, respinși de către ceilalți, sau chiar… invizibili.

Nu suntem mereu conștienți de asta, dar a ne simți văzuți de către alții e o experiență care ne poate da o mare putere. Să primim recunoaștere pentru diverse aspecte ale persoanei noastre ne ajută să ne simțim conectați cu ceilalți, înțeleși. A fi văzuți ne ajută să ne îndeplinim nevoile emoționale, și vice versa.

Totuși, este destul de ușor să ne rănim între noi – putem să îi facem pe ceilalți să se simtă mai puțin văzuți, poate că atunci când interpretăm greșit ceea ce ni se spune, când împiedicăm cealaltă persoană să se exprime, când nu luăm pe cineva în serios, când nu îi întrebăm pe cei apropiați cum se simt, ce le trece prin minte ș.a.m.d.

În ziua de azi, tehnologia și social media ne conectează mai mult ca niciodată. Ceea ce aduce beneficii, dar poate și să genereze noi modalități de alienare, noi feluri de a ne simți invizibili – poate când nu primim suficiente răspunsuri la conținuturile noastre, când răspunsurile sunt rare, sau conversațiile sunt nesemnificative.

Atunci când ne simțim în mod repetat neauziți, nerecunoscuți sau ignorați, ajungem ușor să credem că nu contăm. Asta poate să ne afecteze părerea despre lume și despre oameni, convingându-ne că cei din jur nu pot (sau nu vor) să fie atenți la nevoile noastre – și determinându-ne să nu ne mai deschidem către lume.

Uneori suntem nesiguri sau chiar nu știm cum să îi facem pe ceilalți să se simtă văzuți, cum să oferim un spațiu conținător pentru ca celălalt să se poată manifesta. Important este faptul că a vedea și a fi văzut au un efect profund, reparator și plin de învățăminte asupra ambelor părți implicate.

O parte semnificativă este și aceea de a ne vedea pe noi înșine. Într-un fel, putem considera că atunci când ne dorim mult să fim văzuți de către ceilalți, de fapt ne dorim să ne vedem pe noi înșine într-un mod mai clar. Dacă simțim disconfort când ceilalți nu ne văd (și deci nu primim validare din partea lor), acel disconfort ne oferă un indiciu despre unde avem de lucru cu noi înșine. În plus, cum ar putea ceilalți să ne vadă cu adevărat, dacă noi înșine nu ne oferim acea privire care caută să înțeleagă?

În atelier vom explora prin dans și mișcare mai multe aspecte legate de faptul de a fi/ a ne simți văzuți, a-i vedea pe ceilalți sau anumite părți din ceilalți. Ne vom fi oglindă/ oglinzi unii altora, vom privi în noi înșine și în ceilalți și ne vom lăsa surpinși de ce apare.

Cum se lucrează în dans-terapie?

Psihoterapia prin dans și mișcare se centrează pe experiența de a simți mișcarea (drept formă fundamentală de a fi în lume) și pe a găsi o semnificație a anumitor mișcări, sau un sentiment corespunzător acestora. Dansul și mișcarea sunt instrumente pentru a lucra cu sine – și a explora diverse teme, în cazul de față a ne simți/ a ne lăsa văzuți; a-i vedea pe ceilalți; a ne cunoaște prin oglindirea celorlalți.

Dansul are oricum o componentă vitalizantă/ relaxantă/ binefăcătoare – dar în dans-terapie activitățile propuse (individuale sau cu partener) vor problematiza diverse aspecte și vor fi alternate cu discuții despre ce am experimentat în mișcare.

Dans-terapia nu presupune a învăța o anumită coregrafie, nici nu necesită abilități corporale deosebite. Este necesară doar dorința de a lucra cu sufletul și cu corpul în mișcare – cel mai adesea, fiind vorba despre mișcare improvizată, așa cum simte persoana în momentul respectiv.

Fiecare explorează în funcție de specificul propriei corporalități – dacă sunteți o persoană atletică, vă puteți provoca mai mult corporal, iar dacă nu prea faceți mișcare sau chiar aveți anumite afecțiuni fizice, vă veți mișca așa cum vă permite starea dvs. Important este ca fiecare să își respecte propriile limite / limitări.

Cine sunt eu?

Alexandra Cucu, psihoterapeut centrat pe persoană (2012), cu o formare secundară în psihoterapie prin dans și mișcare (2016), terapeut craniosacral (2019) și profesor de Yoga (2016). Mișcătoare – cu sufletul și cu corpul, cu vorbele și cu tăcerile.

Datele atelierului

Vă invit duminică, 2 februarie 2025, între orele 14:00-17:15, în primitoarea sală de la Sambodhi Studio, din strada Popa Rusu 16A.

Grupul este limitat la maximum 12 persoane, tariful este de 270 lei/ persoană – iar pentru înscrieri și alte detalii vă rog să va inscrieti in formularul de mai jos.

Să ne vedem cu bine la dans!