Cu mulți ani în urmă (chiar înainte de a urma formarea în psihoterapie centrată pe persoană) am descoperit cartea „Eu și Tu” a lui Martin Buber și minunata lui filosofie „a întâlnirii”. A întâlnirii dintre un Eu și un Tu care se văd unul pe celălalt și se simt văzuți, cu universul lor interior unic și foarte particular. Un Eu care nu se întâlnește cu ideile pe care și le-a făcut în cap despre celălalt, ci se situează direct-spontan-transparent, față în față cu acesta. Un Eu care nu pune pe primul plan anumite intenții sau nevoi proprii, ci îl abordează pe celălalt drept un „subiect” pe care îl percepe în integralitatea sa (atât cât este posibil), îl privește, îl respectă în esența sa și nu se distanțează de celălalt pentru a-l studia.
Putem avea această atitudine directă, imediată și în raportarea față de sine – atunci când ne întoarcem către noi înșine printr-un dialog interior caracterizat de aceptanță, confirmare, deschidere, armonie, cu convingerea unicității personale. (Atitudinea opusă fiind aceea de a ne raporta la noi înșine într-un mod impersonal, fragmentat, cu sentimente disprețuitoare și invalidare față de sine, ceea ce ne aduce suferință.)
În acest atelier mi-am propus să explorăm prin mișcare și dans nuanțele fine ale interacțiunilor noastre cu ceilalți. Cum ne pregătim pentru și cum anume începem o interacțiune? Cum ne „mișcăm împreună cu” o altă persoană? Cât de transparente sunt intențiile noastre sau în ce măsură ne putem modela în funcție de celălalt? Avem mai degrabă tendința de a-l urma pe celălalt sau preferăm să dăm noi tonul interacțiunii? Ce înseamnă pentru noi a stabili „limite sănătoase” într-o interacțiune?, și în ce direcție pot să evolueze lucrurile dacă nu le stabilim? Ce se naște în acest spațiu comun dintre Eu și Tu? Cum reacționăm în cazul unei despărțiri, cât de ușor de putem desprinde sau, dimpotrivă, în ce fel rămânem agățați de tot ce a fost?
Ce sau cât păstrăm în noi din celălalt și din tot ce a însemnat relația noastră?
Întreaga noastră viață este un lung șir de întâlniri și despărțiri. Fiecare dintre noi preferă anumite modalități de a intra și de a fi în interacțiuni, iar cunoașterea acestor modalități ne poate oferi o mai mare fluiditate în relațiile noastre.
Cum se lucrează în dans-terapie?
Psihoterapia prin dans și mișcare se centrează pe experiența de a simți mișcarea (drept formă fundamentală de a fi în lume) și pe a găsi o semnificație a anumitor mișcări, sau un sentiment corespunzător acestora. Dansul și mișcarea sunt instrumente pentru a lucra cu sine – și a explora diverse teme, în cazul de față felul cum oamenii se întâlnesc, intră în relații și se despart.
Dansul are oricum o componentă vitalizantă/ relaxantă/ binefăcătoare – dar în dans-terapie activitățile propuse (individuale sau cu partener) vor problematiza diverse aspecte și vor fi alternate cu discuții despre ce am experimentat în mișcare.
Dans-terapia nu presupune a învăța o anumită coregrafie, nici nu necesită abilități corporale deosebite. Este necesară doar dorința de a lucra cu sufletul și cu corpul în mișcare – cel mai adesea, fiind vorba despre mișcare improvizată, așa cum simte persoana în momentul respectiv.
Fiecare explorează în funcție de specificul propriei corporalități – dacă sunteți o persoană atletică, vă puteți provoca mai mult corporal, iar dacă nu prea faceți mișcare sau chiar aveți anumite afecțiuni fizice, vă veți mișca așa cum vă permite starea dvs. Important este ca fiecare să își respecte propriile limite / limitări.
Cine sunt eu?
Alexandra Cucu, psihoterapeut centrat pe persoană (2012), cu o formare secundară în psihoterapie prin dans și mișcare (2016), terapeut craniosacral (2019) și profesor de Yoga (2016). Mișcătoare – cu sufletul și cu corpul, cu vorbele și cu tăcerile.
Datele atelierului
Vă invit duminică, 11 iunie 2023, între orele 14:30-17:30, în primitoarea sală de la Sambodhi Studio, din strada Popa Rusu 16A.
Grupul este limitat la maximum 12 persoane, tariful este de 220 lei/ persoană.
Să ne vedem cu bine la dans!
